Vladimir Tismăneanu despre Lenin, Ceaușescu și ateismul materialist-dialectic

Ce spun arhivele despre biografia intelectuală secretă a președintelui Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România?

Vladimir Tismăneanu s-a lansat ca doctrinar al marxismului curând după vizita lui Nicolae Ceaușescu la Phenian. Cultul personalității de tip nord-coreean începuse să prindă contur la București. Dezghețul cultural lăsa locul unui neo-stalinism sever. Securitatea suprima toate vocile dizidente. În această perioadă, Tismăneanu nu era un simplu student la Filozofie, ci vicepreședintele cu probleme politico-ideologice în cadrul Asociației Studenților Comuniști. Acest rol indică nu doar o adeziune voluntară la regimul Ceaușescu, ci și asumarea unei poziție active în formarea viitoarelor cadre ale tineretului PCR.

În vreme ce Tismăneanu Jr. scria ode la adresa lui Lenin, un scriitor precum Paul Goma era hărțuit de Securitate iar Monica Lovinescu (de la Radio Europa Liberă) se trezea bătută pe stradă, chiar la Paris. În timp ce numeroase biserici din București erau dărâmate (iar părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa era trimis, din nou, la închisoare), Vladimir Tismăneanu critica „obscurantismul” și „dogmatismul” conservator, găsind argumente justificative pentru promovarea ateismului revoluționar. Milioane de români trăiau în foame, frică și frig, dar junele crescut în cartierul Primăverii își oferea serviciile de textier al regimului Ceaușescu.

Constantin Noica ieșise din închisoare cu răni pe trup. Richard Wurmbrand a părăsit țara cu urmele bătăilor pe spate. Numeroși intelectuali, de la Vasile Voiculescu, Dinu Pillat și Nicolae Steinhardt până la orientalistul Sergiu Al-George, erau hărțuiți de Securitate. Alții, precum Solomon Marcus sau Petru Creția, căutau eschiva-n matematici și, respectiv, limbi clasice. Nu toți au trădat, nu toți au participat la creionarea cultului personalității.

Lenin, „visătorul”...

Acesta e contextul în care Vladimir Tismăneanu își făcea cărare, înarmat cu stilou, coate și relații, spre vârful puterii.  Strategia retorică? Demonstrarea deplinei loialități față de ortodoxia marxist-leninistă. Cum se putea afirma condeierul nostru? Prin întoarcerea ritualică la obârșia mișcării comuniste.

După jumătate de veac de la moartea liderului bolșevic, scoate din formolul istoriei cadavrul lui Vladimir Ilici Lenin pentru a-l înveșmânta, macabru, în giulgiul cuvintelor mincinoase. Cel care care a comandat asasinarea Țarului Nicolae al II-lea și a familiei Romanovilor era prezentat drept continuator al idealurilor iacobine ale Revoluției franceze.

„Atunci cînd pășea în mișcarea revoluționară, la sfîrșitul secolului trecut, tînărul Vladimir Ulianov nu avea cum să bănuiascăce destin de excepție îl așteaptă, dar ne putem în schimb imagina acea fervoare unică de natură să alimenteze un rigorism etic niciodată dezmințit, patosul iacobin perseverent care îl îndreptățea pe un Plehanov să remarce prezența unui spirit într-adevăr congenital marilor tribuni din 1789“.

Viața studențească, nr.16, 23 aprilie 1980. p. 9.

Cel care a justificat violența CEKA la adresa țăranilor chiaburi trebuia zugrăvit, într-un număr oarecare din Viața studențească, drept un revoluționar romantic, conectat mistic la nevoile colectivității. Atributul definitoriu pentru personajul principal al Revoluției bolșevice nu era fanatismul, ci... autenticitatea. Lenin, spune Tismăneanu, a oferit umanității „dreptul de-a visa”.

Pentru exegetul român, categoria romantismului nu trimite către opera Schiller, Novalis sau Eminescu, ci mai curând spre un Lenin caracterizat prin „devotament”, „optimism” și „altruism.” Îi datorăm lui Vladimir Ulianov „geneza unei noi substanțe a personalității” (un mod alabicat, pentru Tismăneanu, de-a evoca apariția „omului nou”).

Omagiind „dialectica marxistă”, Tismăneanu justifică, de fapt, contradicția flagrantă între cuvinte și fapte, între discursul utopic și realitatea mizeră produsă de centralismul birocratic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Nu știa Vladimir Tismăneanu că expansionismul bolșevic a produs milioane de cadavre, înainte și după 1945? Poate fi asociat, vreodată, romantismul cu barbaria? Planul oniric și crima serială? Era, cu adevărat, ceva admirabil în „voința inflexibilă” de putere a lui Lenin?

Vladimir Ulianov a fost cel care, începând cu anul 1918, a inițiat și coordonat Teroarea Roșie, o campanie brutală de represiune împotriva aristocrației, a ofițerilor țariști, a burgheziei și chiar ale țăranilor și muncitorilor care se opuneau politicii bolșevice. Zeci de mii de oameni au fost executați în timpul acestei perioade, iar milioane au suferit din cauza persecuțiilor: execuții sumare, tortură și deportări în masă.

În ianuarie 1918, Lenin a ordonat dizolvarea Adunării Constituante, un organ ales democratic care ar fi trebuit să stabilească viitorul politic al Rusiei. Această acțiune a subminat orice speranță pentru o democrație parlamentară în Rusia și a consolidat dictatura bolșevică. Sub conducerea lui Lenin, bolșevicii au dus un război civil nemilos împotriva Armatei albe (monarhiști, social-democrați și alte grupuri anti-bolșevice). Războiul civil, care a durat din 1917 până în 1923, a provocat moartea a milioane de oameni, fie în lupte, fie din cauza foametei și bolilor.

Lenin a ordonat utilizarea terorii și violenței extreme pentru a înfrânge orice opoziție, indiferent de costurile umane. Politicile economice ale lui Lenin, cum ar fi colectivizarea forțată și rechizițiile alimentare, au contribuit la o foamete devastatoare în regiunile Volga și Ucraina, între 1921 și 1922. Milioane de țărani au fost privați de alimentele necesare supraviețuirii, iar aproximativ 5 milioane de oameni au murit din cauza foametei.

Toate aceste fapte săvârșite de „visătorul” și „romanticul” Lenin erau cunoscute deja istoricilor din Occident, plecând de la mărturiile lui Victor Serge (născut Victor Lvovich Kibalchich, a fost un revoluționar, scriitor și jurnalist de origine belgiană) sau Emma Goldman (anarhistă de origine lituaniană și emigrată în Statele Unite). Încă de la mijlocul anilor 1950, Nikita Hrusciov admisese excesele săvârșite de Stalin, în prelungirea fanatică a viziunii leniniste despre Revoluția bolșevică. În România, mai ales după 1964, ororile petrecute la Gherla, Aiud, Periprava, Jilava sau Pitești erau cunoscute-n cercurile intelectuale anticomuniste.

(continuarea aici)