Tragedia Ucrainei (partea I)
Geopolitica include nu doar jocul cu mărgele de sticlă al literaților, ci mai ales bătălia strategică a militarilor și a oamenilor de stat pentru controlul asupra unor teritorii.
Ar fi putut triumfa pacea în locul războiului? Care sunt originile divorțului istoric între Statele Unite și Federația Rusă? Când și cum a greșit Uniunea Europeană în relația cu Moscova? Cum s-au construit clivajele societale din Ucraina (sfâșiată între etno-naționalismul tribal și nostalgia imperială)? A fost, oare, Vladimir Putin mereu un lider anti-occidental? Există și alți oameni de stat responsabili pentru tragedia ucraineană, pe lângă politicienii moscoviți? Au existat practici anti-democratice pe care puterea de la Kiev le-a promovat în ultimele decenii sub acordul tacit al structurilor din Washington DC?
Care sunt elementele de soft power utilizate de Vladimir Putin pentru a combate liberalismul woke? A existat un casus belli la începutul anului 2022? Dincolo de retorica indignării morale și tentația psihologizării excesive, putem găsi o explicație de ordin geopolitic privind invazia Ucrainei de către trupele Federației Ruse? Cum s-au conturat, oare, tensiunile ideologice, diplomatice și militare dintre Casa Albă și Kremlin?
Așa cum războiul rece a implicat o confruntare culturală între lumea liberă și blocul sovietic, conflictul geopolitic major dintre Rusia și Occident a început la conferința de securitate de la Munchen (2007) și a culminat în 2022 (prin războiul de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei). Toate mișcările militare și diplomatice s-au suprapus, de fapt, pe o falie ideologică și civilizațională.
Secole la rândul, elitele occidentale au privit spre Rusia cu maximă circumspecție. Istoriografia oficială afirmă că adoptarea modelului bizantin de către Moscova n-a permis o expunere timpurie la ideile prevalente în spațiul Renașterii, al Reformei și al Iluminismului. În acest fel, umanismul, raționalismul, individualismul și teoria dreptului natural n-au atins cu adevărat sensibilitatea elitelor politice rusești.
Peter cel Mare și Ecaterina a II-a a folosit critica spinozistă a clericalismului doar ca pe un instrument de control al Bisericii de către Statul centralizat, fără să vadă-n agnosticism, bunăoară, o valoare emancipatoare. Patriarhia Moscovei s-a lăsat anexată de puterea seculară, cerând în schimb susținerea educației teologice, a patrimoniului eclezial, dar și finanțarea unor misiuni creștin-ortodoxe în tărâmuri îndepărtate, precum Alaska (în veacul XVIII) sau Africa (în secolul XXI).
În argumentația necruțătoare a unui Alain Besançon, comunismul rus a fost doar o cuplare a modelului social țarist la agenda economică a leninismului, care n-a făcut decât să adapteze terorismul social practicat de Ivan cel Groaznic la metodele NKVD și să convertească utilitarismul occidental într-un proiect de modernizare, electrificare și industrializare masivă a Rusiei înapoiate și rurale. Istoricul Martin Malia a descris proiectul moscovit ca pe o autocrație incapabilă de reformă, prinsă într-un cerc vicios al unor expansiuni violente, urmate de momente înșelătoare de auto-victimizare.
„Natura are oroare de vid”, spunea Pascal. Înfrângerea colosului sovietic a fost un moment de triumf pentru Washington DC., dar a renăscut rapid și vechea rusofobie a elitelor anglo-americane. Hegemonul atlantist a jubilat în fața prăbușirii doctrinei marxist-leniniste care făcuse ravagii în Europa răsăriteană, Africa și Asia. După înfrângerea ideologică a URSS, atent plănuită de Ronald Reagan, Margaret Thatcher și Papa Ioan Paul al II-lea, putea urma, ca un bonus nesperat, neutralizarea militară a Moscovei.
Întrucât R.P. Chineză nu s-a clătinat prea tare, SUA s-a grăbit să ocupe spațiul controlat cândva de Stalin, Hrușciov, Brejnev sau alți bolșevici. Zbigniew Brzezinski, important ambasador al culturii poloneze în spațiul nord-american și fost Consilier pentru Securitate Națională al președintelui Jimmy Carter, a vorbit despre mutații decisive pe „marea tablă de șah” a istoriei universale, cerând Occidentului colectiv să împiedice cu orice preț dominația rusească asupra geografiei euro-asiatice.
Arhitecții reformelor din anii 1980 (faimoasa perestroika) au mizat pe detensionarea relațiilor cu SUA, dar și pe o descentralizare a URSS, oferind republicilor sovietice mai multă autonomie administrativă. Fostul ministru de externe al lui Mihail Gorbaciov, gruzinul Eduard Șevarnadze a recunoscut importanța unui nou tratat unional, observând că forțele centrifuge deveniseră imposibil de oprit. S-a deschis, astfel, posibilitatea constituirii unei noi Comunități a Statelor Independente (o organizație bazată pe cooperare economică, nu pe hegemonia ideologică a unei părți dominante, Rusia, asupra celorlalte).
9 februarie 1990. În timpul negocierilor pentru reunificarea Germaniei, Secretarul de Stat James Baker îi făgăduiește liderului sovietic Mihail Gorbaciov că „NATO nu se va extinde nici măcar un milimetru spre est.” Deși nu a existat un tratat formal scris între cele două supra-puteri, Gorbaciov a perceput declarațiile lui Baker drept un angajament ferm. URSS a acceptat reunificarea Germaniei în cadrul NATO, a dizolvat Pactul de la Varșovia și a retras trupele sovietice din Europa Centrală și de Est. Răspunsul Americii n-a întârziat.
George H. W. Bush a arătat semne de bunăvoință în 31 iulie 1991 când, invitat de Mihail Gorbaciov, a parafat, în chiar sala „Sfântul Vladimir” a Kremlinului, tratatul START privind reducerea armelor strategice ofensive. Diminuarea arsenalului nuclear a însemnat că dacă omenirea putea fi distrusă, la începutul anilor 1980, de trei sute de ori, după anul 1991, numărul unor posibile apocalipse atomice ar fi scăzut la numai două sute. Statele Unite au exploatat militar o situație economică precară a Uniunii Sovietice.
Aflat la Kiev, George W. Bush Sr. a vorbit spre libertatea țărilor baltice, criticând sprijinul sovietic pentru Cuba aflat într-o directă contradicție cu doctrina Monroe. Situația asimetrică a raporturilor dintre cele două supra-puteri a permis Americii să exploateze slăbiciunile unui adversar rănit mortal. În același timp, planificând o vizită la monumentul Babi Iar (care comemorează masacrul antisemit din 29 septembrie 1941), George Bush Sr. i-a avertizat pe ucraineni să nu cadă pradă unui „naționalism sinucigaș”, cerându-le să-și respecte minoritățile etnice și „să nu confunde libertatea cu independența”. Totodată, Bush a promis într-un mod solemn ca Statele Unite să stea departe de jocurile de putere interne ale fostelor republici sovietice.
Eșecul puciului neo-comunist de la Moscova (august 1991) l-a propulsat pe Boris Elțîn drept lider al Rusiei democratice. Ultimul spasm al unui imperiu muribund a dat speranță republicilor-satelit ale URSS. Treptat, Ucraina și-a rupt legăturile cu centrul de greutate geopolitic reprezentat de Moscova. Mișcarea foarte hotărâtă a Kievului a fost legitimată democratic printr-un referendum cu rezultate zdrobitoare — peste 85% dintre alegători votând pentru independență. Ucraina post-sovietică moștenise granițe trasate arbitrar, lipsite de niște delimitări naturale.
Să nu uităm, bunăoară, că-n luna octombrie a anului 1991, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Cehoslovaciei, Egon Lanski, a semnalat interesul țării sale pentru reintegrarea Ucrainei subcarpatice — fost teritoriu cehoslovac până în 1939.
Câteva luni mai târziu, guvernul de la București a salutat independența Ucrainei, dar a avertizat, într-un gest fără precedent, că teritorii românești „acaparate de puterea moscovită și date unei Ucraine obediente” aparțin de drept României. În ciuda retoricii juridice privind intangibilitatea frontierelor, momentul reunificării Germaniei scotea la iveală tensiunea dintre dreptul internațional și Realpolitik.
Să reținem, apoi, faptul că spațiul estic al Ucrainei adăpostea milioane de ruși; în spațiul vestic, românii, maghiarii și slovacii priveau cu suspiciune Kievul; în plus, Crimeea lui Cehov fusese anexată de Hrușciov la RSS Ucraineană în 1954 fără vreo consultare populară.
E greu să ai o națiune fără un stat, dar și un stat fără o națiune. Având peste zece milioane de ruși pe teritoriul său, dar și români care se declarau moldoveni dintr-o frică viscerală față de persecuția rutenilor, Kievul trebuia să creeze o identitate coerentă și convenabilă tuturor: ortodocșilor și greco-catolicilor, pro-europenilor dar și pro-moscoviților. Ucraina a moștenit, în plus, al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume, pe care l-a abandonat în schimbul unor garanții de securitate ale Occidentului (Memorandumul de la Budapesta, 1994). Kievul și-a format apoi o armată națională proprie, spre iritarea Moscovei. Deși aveau o economie slăbită, elitele ucrainene amplificau mitul istoric al cazacilor mândri, neînfricați, dar și imprevizibili.
România a căutat, pentru câțiva ani, să mențină preocupările identitare ale românilor din Cernăuți, însă urmașii lui Aron Pumnul și Mihai Eminescu s-au dovedit a fi mult prea divizați și ușor de manipulat. Țara noastră a acționat ca o putere mijlocie, dar complexată de propriile sale vinovății față de Occidentul civilizat. În doar câțiva ani de la declararea independenței, Ucraina cunoaște momente incredibile de instabilitate economică: a rată a inflației ajunsă la 3200% spre finele anului 1994. Incertitudinile identitare și ezitările geopolitice ale Kievului sunt tot mai pronunțate. Tragedia Ucrainei se naște dintr-o luptă oarbă între două principii: dreptul de a exista și imposibilitatea de a se apăra fără ajutorul unei supra-puteri. Cine să sprijine Kievul: Moscova sau Washington DC?
În seara zilei de 25 decembrie 1991, drapelul sovietic a fost coborât pentru ultima dată de pe acoperișul palatului prezidențial din Kremlin. Secera și ciocanul lăsau loc tricolorului rusesc. Milioane de oameni sperau să scape de minciuna comunistă, de frigul din apartamente, de rafturile goale și de nesiguranța zilei de mâine.
Întreg spațiul ex-sovietic era bântuit de o fantomă bolnavă: homo sovieticus. Urmărind observațiile lui Alexander Zinoviev, înțelegem că sistemul totalitar a lăsat moștenire o lume chinuită, sufocată de colectivism și cenzură. Cetățeanul fostelor republici sovietice își trăia viața printr-o perpetuare zilnică a pasivității și conformismului social, până-n punctul dizolvării oricărei responsabilități individuale.
Rusia, Ucraina, Belarus sau Republica Moldova erau țări unde viața cotidiană presupunea o perpetuă dedublare. Discursul public era situat într-un dezacord radical cu sfera privată. Minciuna proferată-n lozincile oficiale genera o stare de amoralitate difuză, aflată-n conflict cu deliberările conștiinței individuale. Cultura suspiciunii și delațiunea funcționau ca mecanisme de supraviețuire și propășire socială. Societățile post-comuniste erau profund paternaliste, privind cu suspiciune orice abatere de la viziunea dogmatică, îngustă și nivelatoare a elitelor politice. Pasivitatea, neîncrederea, cinismul erau stări sufletești bolnăvicioase, incompatibile cu idealul libertății.
Într-un asemenea context, paradigma economică liberală se putea impune doar cu mare dificultate. „Terapia de șoc” n-a dat roadele mult așteptate. Rubla a cunoscut vertijul hiper-inflației. Colosul industrial sovietic s-a privatizat cu viteza unei trădări. Bătrânii au început să cerșească pe stradă, înfrânți de foame și cu demnitate pierdută. Medici, profesori universitari sau ingineri de-o înaltă calificare tehnică au ajuns vânzători de paltoane, taximetriști fără licență sau cerșetori în piețele de vechituri. Unii muncitori își primeau salariile sub forma unor saci de cartofi, cărămizi ori sârme de cupru. Cupoanele (sau titlurile de proprietate) se vindeau pe-o sticlă de votcă.
În doar câteva luni, o mână de indivizi a pus mâna pe mine, rafinării, televiziuni sau bănci. Avioanele private ale oligarhilor brăzdau cerul cenușiu al unei națiuni îngenuncheate. Sistemul de protecție socială s-a prăbușit. Spitale părăginite, pensii întârziate, școli înghețate. Promisiunea libertății devenise un coșmar.
Bandiții tranziției făceau legea. Mafia a luat locul justiției. Cei care deranjau noile realități din Rusia puteau să se teamă, cu bun temei, pentru propria lor viață. Jurnaliști incomozi, oameni de afaceri și politicieni au fost eliminați metodic: cu bombe, pistoale sau otrăvuri.
Nu puteai deschide chiar și o mică prăvălie fără să ceri protecția unor organizații criminale. Veteranii războiului din Afganistan s-au transformat în soldați obedienți ai bandiților cu ștaif. Crima organizată s-a internaționalizat. Banii poporului rus ajungeau fără probleme în conturile unor bănci din New York, Zürich sau Frankfurt. Pentru toată această catastrofă socială, oamenii căutau vinovații. Cine a slăbit Statul rus? Cine a spoliat o națiune bogată?
Discursul anti-occidental a devenit foarte convenabil pentru unii politicieni ai Dumei rusești. Cu atât mai mult cu cât, la numai cinci ani de la prăbușirea URSS, Bill Clinton își lansa campania electorală pentru Casa Albă (1996) vorbind est-europenilor din Illinois despre importanța extinderii NATO către Europa răsăriteană. Al Gore l-a încurajat să ofere polonezilor americani toate asigurările privind lărgirea umbrelei euro-atlantice spre Varșovia. Într-un articol publicat de ziarul The New York Times (5 februarie 1997), cel mai mare diplomat american al secolului XX, George F. Kennan, deplângea acțiunile lui Clinton și spunea, într-un mod ritos, grav și explicit: „extinderea NATO ar reprezenta cea mai gravă eroare de politică externă a Statelor Unite din întreaga epocă de după Războiul Rece.”
Fostul ambasador al SUA la Moscova în perioada stalinistă avertiza asupra riscului escaladării discursului naționalist și militarist al liderilor ruși, dar și o nouă eră glaciară în relațiile Est-Vest. Kennan înțelegea foarte bine mentalitatea imperială a liderilor de la Moscova și putea anticipa consecințele unei greșeli fatale ( „A Fateful Error”).
Pentru acoliții lui Boris Elțîn, acțiunea SUA părea nu doar o încălcare nesăbuită a unei promisiuni verbale, ci și o veritabilă încercuire strategică a Federației Ruse. Celebrând „sfârșitul istoriei” și exportul liberalismului sans frontières, elitele SUA n-au ezitat să-și proiecteze influența militară din Europa centrală și până la Marea Neagră (trăgând cu ochiul spre Ucraina și chiar Georgia).
Cooptarea Kievului în orbita capitalelor pro-americane devenea, astfel, un imperativ moral pentru toți cei care își doreau umilirea definitivă a colosului rusesc. Instituțiile de securitate ale Statelor Unite au înțeles că trebuie să încurajeze mișcările separatiste din fostul URSS, invocând criteriile de ordin etnic și religios. Dezbină și conduce: iată planul de contestare a hegemoniei Moscovei. Ce a însemnat acest lucru? Boicotarea unei prea strânse colaborări economice între Europa și Rusia, pe de o parte, dar și încurajarea proiectului de construcție a unei confederații de republici dizidente (cum ar fi Regiunea siberiană sau Regiunea extrem-orientală) menite să slăbească puterea statală de la Kremlin.
Într-o zi senină de primăvară (12 martie 1999), Bill Clinton a anunțat integrarea a trei țări, Cehia, Ungaria și Polonia, într-o nouă structură de securitate. Rusia post-sovietică, condusă de un Boris Elțin bolnav și dependent de oligarhi, a răspuns anemic.
Promisiunea nescrisă către Gorbaciov a fost încălcată iar echilibrul de putere s-a alterat în detrimentul Moscovei. Ca și Richard Pipes (istoric al bolșevismului), Zbigniew Brzezinski a cerut elitelor din Washington DC să ofere sprijin informațional, suport logistic și ajutor economic forțelor politice ucrainene cu orientare pro-occidentală. În aceeași logică, americanii au pledat pentru decuplarea industriei germane față resursele energetice (gaz și petrol) ale Rusiei post-comuniste. Ca atâția alți experți infiltrați în cercurile înalte ale puterii, Brzezinski a criticat naționalismul moscovit pentru a încuraja, paradoxal, xenofobia rutenilor. Slăbirea Rusiei a devenit un deziderat ascuns pentru numeroși demnitari din capitala Statelor Unite, de la senatorul John McCain până la Lindsey Graham.
Cum se explică această vehemență? Proiectarea puterii americane până-n inima continentului euro-asiatic reprezintă o idee pe care Părinții fondatori ai Republicii ar fi contemplat-o consternați. Să exporți teze liberale este una, dar să plantezi ofițeri CIA în structurile puterii de la Kiev înseamnă cu totul altceva. Antrenarea trupelor ucrainene ar fi fost socotită de Henry Kissinger o acțiune nesăbuită, nu doar nepotrivită. Și, totuși, controlul militar asupra Europei orientale a rămas un deziderat al politicii externe americane imediat după căderea zidului Berlinului.
Unii vor spune că un adevărat cowboy nu poate să nu invite la dans o tânără hărțuită de un vecin recalcitrant și invidios. Așa s-au trezit țări mici din apropierea Mării Baltice integrate în hora atlantismului. Dar dacă lărgirea NATO înseamnă mai mult? Dacă proiectul hegemoniei SUA asupra Ucrainei, bunăoară, nu face decât să prelungească tezele geografului britanic Halford John Mackinder (1861–1947) despre importanța regiunii euro-asiatice în bătălia pentru supremație dată permanent între puterile continentale și puterile maritime?
Parlamentar britanic experimentat, Halford Mackinder a considerat esențială influența asupra regiunii vaste, compacte și intangibilă cu ajutorul forțelor navale, situată în centrul Eurasiei: stepele Ucrainei, platourile Asiei Centrale, plus fragmente din Federația Rusă și Kazahstanul de azi. Pentru orice imperiu, accesul facil la Heartland înseamnă rezerva strategică de minerale, grâu și petrol: altfel spus, hrană și energie.
Pe lângă războaiele maritime din marile oceane, bătălia pentru teritoriile Eurasiei pot să confere marilor puteri o poziție strategică, acces la rețele de transport terestru și capacitate de proiecție militară radială la granița dintre Polonia, Ucraina, România și Rusia. Europa de Est reprezintă poarta de intrare a Occidentului și, implicit, a Statelor Unite ale Americii într-o fortăreață plină de resurse.
Putem înțelege astăzi bătălia pentru Ucraina ca fiind mai mult decât o înfruntare între ideologia liberalismului atlantist cu ideologia colectivismului eurasianist. Mackinder ne-ar fi spus, probabil, că Ucraina e nu doar o margine de lume, ci polul de stabilitate terestră opus ambițiilor maritime ale Imperiului american.
Geopolitica include nu doar jocul cu mărgele de sticlă al literaților, ci mai ales angajamentul oamenilor de stat și bătălia strategică a militarilor pentru controlul asupra unor teritorii. Eterul cuvintelor schimbătoare n-are consistența pământului inamovibil. Nu există stat fără teritoriu, deși există teritorii fără stat. Era conștient de această axiomăși fostul ofițer KGB care, în seara zilei de 31 decembrie 1999, avea ochii ațintiți spre vârful puterii din Kremlin. După un deceniu de haos intern, Rusia își găsea un lider hotărât să redea țării sale o măreție pierdută-n labirintul tranziției de la comunism la capitalism. Ultimele cuvinte ale lui Elțin către Putin – „ai grijă de Rusia!” – marchează începutul revanșei.
(va urma
)