„Sărutul” lui Brâncuși: morfologie, ontologie, teologie

Dragostea e o taină și nu se lasă găsită printre contractele pre-nupțiale din zilele noastre, nici în limbajul juridic al drepturilor omului.

Iubirile noastre sunt imperfecte, neterminate și necizelate. Prieteniile se cer și ele a fi permanent șlefuite. Privind „Sărutul”, înțelegi că Brâncuși te cheamă să vezi experiența iubirii ca pe o operă de artă. Celălalt nu este un obiect pasiv, ci persoană vie, o apariție ireductibilă, un fenomen inclasabil sau un eveniment mirabil.

Unirea dintre bărbat și femeie este mai mult decât o acuplare instinctuală sau o simplă potrivire de gesturi, gusturi sau guri. Dualitatea devine monadă printr-o compunere migăloasă. Mirele și mireasa aleg să se privească și să se oglindească: să-și crească aripi, împreunând și rădăcina. Nimeni nu e scutit de obligația construcției familiei, dar câți reușesc s-o facă dintr-o materie omogenă?

Uimește caracterul compact al acestei piese de rezistență (la propriu și la figurat). Prin îmbrățișare, sudura cuplului este perfectă, etanșă, impenetrabilă. Nimeni și nimic nu-i poate învrăjbi.

„Sărutul” lui Brâncuși nu e pasional, precum în imaginația lui Rodin. De ce? Pentru că iubirea-extaz se cere liniștită într-o matrice fecundă. Pentru că amorul îmbătat de sine trebuie potolit, smerit sau lămurit din perspectiva Infinitului și a veșniciei. 

Să scoți la iveală esența alterității, să aduci adâncimea nevăzută la suprafața pipăibilă, să unești într-un cuplu arhetipal ceea ce oamenii pătimași separă și dezbină: iată isprava marelui artist.

Țăranul pudic trecut pe la mănăstirea Tismana a dorit ca siluetele celor doi să nu transmită senzualitatea, adică impulsul erotic al „hainelor de piele” (ca să-l cităm aici pe Sf. Grigorie de Nyssa). Preocupat de simetria îmbrățișării bărbatului cu femeia, Brâncuși reduce tensiunea oricărei posibile rivalități și eliberează partenerii de complexul superiorității. Viața adevărată nu se trăiește prin comparație. 

Ce urăm noi mirilor proaspăt căsătoriți? Casă de piatră. Dar cine este piatra? Și unde găsim templul iubirii? Locuința amorului pământesc e mereu fragilă-n fața furtunilor istoriei. O știe Romeo, o știe Julieta.

Pentru a-și înțelege rostul, bărbatul și femeia sunt chemați să contemple nu atât diferențierea sexuală, naturală și incontestabilă, cât mai ales să descopere secretele sintezei superioare: fecundat de logos, eros se transformă în agape.

Dragostea e o taină și nu se lasă găsită printre contractele pre-nupțiale din zilele noastre, nici în limbajul juridic al drepturilor omului.

„Sărutul” ne cere să cristalizăm prin răbdare relația feminin-masculin. Și ce vom vedea la capătul acestui efort ascetic de purificare și decantare? Că nu raportul de forță definește întâlnirea dintre bărbat și femeie, ci miracolul complementarității și bucuria reîntregirii și a reciprocității.

„Sărutul” ar putea fi privit și drept piatră funerară sau testament al unei mari iubiri (așa cum ne arată ansamblul dedicat răposatei Tatiana Rachewskaia din cimitirul Montparnasse).

Neîmpărțiți și nedespărțiți, îndrăgostiții de pretutindeni afirmă un vechi adevăr biblic: dragostea e mai tare decât moartea.

Morfologia sărutului evocă, la Brâncuși, ontologia relației. 

Iubirea ci angajează, mereu, un mod de-a fi pe verticală. Ce înseamnă asta? Să redescoperi fiorul și emoția dincolo de utilitatea unui calcul: să te așezi, altfel spus, pe linia destinului transcendent.

Realizând încă din toamna lui 1907 prima capodoperă a sculpturii moderniste, Brâncuși renunță la retorica dulceagă și euforia melodramatică a poeziei romantice, afirmând acest adevăr elementar: doimea are vocația terțului inclus.

Bărbatul și femeia se au unul pe celălalt în grijă, păstrând sub custodie însăși relația, așadar icoana vremelnică a unei Iubiri nepieritoare.

Brâncuși a fost un sculptor de idei, dar și un dascăl al sufletelor noastre. El ne invită să ieșim din logica războiului etern al orgoliilor mărunte. Cum? Dând viață pietrei, așa cum Dumnezeu a suflat duh în lutul lui Adam cel adormit. 

Dragostea, așadar, nu este doar rapt, stihie sau reverie, ci și structură stabilă, tihnă și odihnă.

Pulsația domoală a pietrei ne spune doar atât: materia și spiritul își dau întâlnire într-o formă geometrică, respectând jocul platonic al proporțiilor și obsesia pitagoreică a numerelor. 

Dragostea, așadar, netezește contururile aspre și, mai ales, topește inimile împietrite, provocând saltul dinspre cantitatea vremelnică (unde gravitația domnește suveran) spre intensitatea durabilă și calitatea atemporală a relației. 

Brâncuși nu este un misogin venit printre muritorii de rând pentru a jigni femeia, chipurile, inferioară, precum făcea un Hyperion celest jenat de Cătălina pământească. Pentru a forma un cuplu veritabil, e nevoie să lepezi mândria luciferică și egolatria individualistă. 

Artistul vizionar știe că iubirea este măsura tuturor lucrurilor, nu raportul de putere și nici pragmatismul aranjamentelor sociale. Diferențierea ipostatică dintre Adam și Eva (altfel spus: asimetria înzestrărilor biologice) nu anulează egalitatea ontologică a protopărinților noștri. 

Iată gândurile pe care le-am avut vizitând recent expoziția Brâncuși de la Timișoara (octombrie 2023 la Muzeul de Artă), unde am încercat să înțeleg, din nou, secretul unicității țăranului-nepereche din Hobița. 

Rămâne obligatorie întâlnirea cu orientalul care i-a uimit pe occidentali, după ce proiectele sale i-au fost sistematic refuzate de edilii noștri locali (inclusiv ideea ridicării unei Columne în capitala București)...