România la răscruce. Mai e cineva aici?

Familii neîmpăcate și destrămate. Inimi deșirate. Tristeți de țintirim. Suflete moarte.

Clientela politică s-a îmbogățit constant, în timp ce românii de bună credință și-au văzut copiii plecați, conturile evaporate, băncile devalizate, fabricile dărâmate, trenurile ruginite, șoselele fărâmate, autostrăzile surpate. Sistemul s‑a protejat pe sine, dar nu i-a protejat pe cetățeni.

Succesul aristocrației bugetare din ultimele decenii n-a fost și succesul dumneavoastră. Românii harnici se trezesc dimineața devreme și se culcă seara târziu. Politrucii sunt o adunătură de excursioniști.

Când unii își petreceau vacanțele de lux pe bani publici, alții, oameni cinstiți, au rămas înghesuiți în apartamentelor lor modeste, plătind chirii scumpe în cartiere sărace.

În timp ce unii se procopsesc la București, angajându-și rudele la Stat, în mii de sate românești casele sunt dărăpănate iar tinerii au luat drumul greu al pribegiei.

România a pierdut milioane de suflete luminoase în ultimele decenii — o hemoragie a creierelor mai mare decât tot ce-am trăit sub ocupațiile tătărești, turcești sau bolșevice.

Crescuți cu multă trudă și sudoare de părinți, școliți apoi în liceele din Transilvania, Moldova sau Vechiul Regat, vagoane întregi de români muncesc pentru a crește PIB-ul altor țări. De ce? Pentru că un regim cleptocratic i-a alungat peste hotare.

Patria a fost sărăcită de securiști și politicieni „second hand”, plimbați cu limuzine de lux, dar șantajați din umbră, zilnic, la fiecare pas.

Ne-am procopsit cu eternii jupâni care păcălesc și prăduiesc mulțimile ignorante, sărace și dependente de „ajutoare”.

Se defrișează păduri seculare, se ruinează ecosisteme, se distrug clădiri de patrimoniu într-o crâncenă indiferență.

Am umplut birourile instituțiilor publice de lipitori care văd seriale Netflix pe ecranele unor calculatoare publice. Delapidarea banului se face cu acte în regulă.

Milioane de compatrioți n-au astăzi bani să-și facă un concediu peste hotare. Crăciunul în familie e tot mai apăsător acum, când nepoții bunicilor s-au stabilit definitiv prin Occident.

Adevărata sărăcie se vede nu doar în spitalele publice sau școlile din satele abandonate.

Pauperitatea cea mai apăsătoare se află-n sufletele celor resemnați cu neputința și singurătatea. Bunicii lipsiți de mângâierea nepoților. Familii neîmpăcate și destrămate. Inimi deșirate. Tristeți de țintirim. Suflete moarte.

În timp ce alte țări se întăresc demografic și fac salturi tehnologice, noi stăm pe loc, precum trenul ruginit într-o gară murdară. Decorăm de-a valma victime și călăi, sfinți și escroci. Ani de zile am fost conduși de oligofreni, penali și beizadele.

Sistemul educațional s-a prăbușit ca într-o vastă operă de sinucidere națională. Copiii văd pe micile ecrane doar contra-modele: fufe, bufoni și maneliști. Din pricina propagandei TV și a abuzurilor din justiție, românii brilianți rămași acasă fug de politică și stau cât mai departe de viața cetății.

Generația mea a crescut într-o admirație sinceră pentru verbul lui Noica, geniul lui Țuțea și erudiția lui Eliade — „intelectuali fasciști”, denunțați de avocații corectitudinii politice.

Trăim o viață comunitară pătată de corupție, desfrâu, hoție, minciună grea și droguri ușoare.

Purtăm și măști înșelătoare. La toate aceste evidențe ale degradării materiale se adaugă mimetismul ideologic și cenzura libertății reale în numele unei egalității imaginare.

Aș vrea să spunem cât mai mulți, parafrazându-l pe Charles de Gaulle: „la Roumanie n’est réellement elle-même qu’au premier rang”.

Dar cine mai vrea o țară de luptători, campioni și elevi premianți? Cine vrea o patrie mândră, în care oamenii reușesc și zâmbesc, fiind mereu pe propriile picioare? Câți ne mai batem, cu adevărat, pentru un ideal?

Fără o trezire spirituală și o renaștere a civismului republican vom ajunge o țară deraiată pe șinele ruginite ale unei periferii de imperiu.

Nu mai putem continua așa.

Cât timp ne vom mai lăsa lăsa umiliți de snobilimea vicleană și limbută?

Mai e cineva aici?