Metamorfoza păcatului și refuzul căinței. Ce-am învățat din viața lui Fiodor Karamazov?

Când ești în fața lui Dumnezeu, nu te mai poți ascunde.

Când am citit „Frații Karamazov”, acum douăzeci de ani și mai bine, mi s-a lămurit toată încrengătura păcatului personal extins la nivel genealogic sau generațional.

Răul săvârșit cândva, demult, are prelungiri stranii-n prezent. Am vrea, poate, să facem „damage control“, dar ne urmăresc ecourile întârziate ale patimilor sau ale adicțiilor deprinse foarte devreme.

Prostiile făcute-n tinerețe devin, la bătrânețe, niște stafii mișcătoare și devoratoare. Păcatul doar se plimbă de pe un mădular pe altul.

Alioșa descoperă extensia cancerului moral de care suferă tatăl său, Fiodor Pavlovici. Lăcomia, desfrâul și răutatea lui Karamazov reverberează-n viața fiilor săi.

Pentru a-și vindeca bolile spirituale, membrii familiei sunt chemați de Avva Zosima să îmbrățișeze doctrina deplinei responsabilități individuale. Fără asumare n-ai parte de vindecare. În absența adevărului, nu există libertate.

Uneori e nevoie de ochii pătrunzători ai unui clarvăzător pentru a înțelege tot păienjenișul înșelătoriilor noastre. Când ești în fața lui Dumnezeu, nu te mai poți ascunde. Goliciunea fiecăruia dintre noi trădează maxima vulnerabilitate.

Societatea este obișnuită cu jocul aparențelor, nu al esențelor. Ceea ce scoatem la iveală este masca regizorului, fraza scenografului, gestul actoricesc.

Chiar dacă ai înfipt cuțitul cuvintelor mincinoase într-o inimă de copil, prin șiretlicuri, tehnici retorice și manipulare psihologică îți vei recăpăta respectabilitatea.

Deși minimalizezi păcatul și-l tratezi ca pe-o abatere rezonabilă, strict accidentală, ramificațiile răului pot fi, uneori, surprinzătoare. Chiar dacă pari un om civilizat, cizelat și politicos, sufletul îți poate fi năpădit de buruieni, cum e cazul lui Ivan Karamazov.

Deși ai gustat din cupa reușitelor academice, deși lumea încă te vorbește de bine, inima ți-e goală, absentă, rece, incapabilă de iubire. Te-ai trezit, la mijlocul vieții, în anticamera iadului. Ce este infernul? O experiență a non-relației.

Photo by Jametlene Reskp on Unsplash

Trăiești doar pentru tine, doar pentru exterioritate și doar pentru țintele fixate din afară (viața ca „target”). Conștiința îți șoptește însă c-ai greșit.

Pentru toate erorile trecutului, ești dator cu o profundă căință. De ce? Pentru că mândria, orbirea și egoismul te-au separat de sfințenia unor legăminte.

Minciuna rostită acum douăzeci de ani te-a condus la comiterea-n cascadă a unor golănii, gesturi trufașe sau fărădelegi. Da, evident, ți-ai antrenat mintea pentru a produce o legiune de explicații și miriade de justificări.

Când n-ai decât imaginea de salvat, căința întârzie. Și, totuși, glasul conștiinței îți spune că viața putea fi trăită și altfel. Puteai să pariezi pe adevăr, nu falsitate; pe frumusețe, nu pe urâciune.

Poate că ai fi putut cunoaște fericirea, trăind autentic, în acord cu tine însuți, liber de convenții false și mereu dornic să te dăruiești, într-o tandrețe deplină, celor care-ți merită iubirea.