Festivalul urii digitale. Ce-am învățat despre adevăr, minciună și iertare?

Invidia egalitară, compasiunea mimată, indignarea perpetuă — toate aceste virtuți contrafăcute se nasc din incapacitatea de-a spune „da” aristocrației spiritului.

Ura e o emoție veche și distructivă. Sunt clipe în care te urăști pe tine însuți din pricina unui noian de ratări. Sunt ceasuri când descoperi, ușor stingherit, ostilitatea năvalnică a unor oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată și cărora nu le-ai tăgăduit dreptul la cuvânt sau demnitate.

Fenomenul urii colective te obligă să meditezi la nefericita condiție a omului public, condamnat adesea la o moarte-n efigie. E o formă de resentiment care nu se consumă în explozie, ci mocnește și se sedimentează. Nu e accesul de furie al celui care lovește și apoi se potolește.

Ura digitală e altceva: o otravă lentă care pătrunde-n toate cotloanele sufletești, pigmentând cu propria-i negativitate judecăți de valoare cândva oneste și sănătoase. Prietenul de odinioară devine, pentru noul dușman, o pramatie, un scandal și o lepădătură.

Când omul nu poate atinge ceea ce admiră-n secret — noblețea, naturalețea, sănătatea, frumusețea, forța morală — declară rău tocmai lucrul pe care-l râvnește.

Politica m-a obișnuit cu insulta gratuită și calomnia feroce. N-am fost surprins, așadar, să descopăr cascade insultelor rostite, fără întrerupere, de foști amici transformați în adversari ideologici. Pizma nu e greu de explicat. Ce mă frapează nu este manifestarea patologică a invidiei, prezentă-n lumea scriitorilor, ca și-n atâtea alte bresle profesionale.

Șocant e valul aparent orchestrat al comentariilor negative pe care un simplu interviu îl poate declanșa. Am acceptat invitația la dialog a unei publicații clujene care m-a invitat să comentez viața politică din capitala Transilvaniei într-un podcast decent și mai curând elegant. Preț de câteva minute, am vorbit despre recunoștința pe care o port orașului studenției mele și despre transformarea unei citadele a naționalismului transilvan, unde predicile Mitropolitului Bartolomeu Anania făceau odinioară furori, într-o metropolă asfixiată de progresism și conformism ideologic.

Replicile nu s-au lăsat așteptate: am fost imediat taxat drept „putinist infect”,„jigodia oportunistă” sau „imbecilul cu pretenții”.

Ani de zile am preferat să ignor parada de epitete vitriolante, socotind irespirabil mediul toxic al conversațiilor online. Sănătatea mentală îți recomandă să te protejezi.

Totuși, m-am întrebat ce stă-n spatele unui tsunami de cuvinte batjocoritoare? E fascinant nu doar ce m-ar putea face țintă, ci mai ales ce-i motivează pe arcași sau trăgători? Privind spre cei mai vehemenți critici ai mei, am descoperit o foame de certitudine. O nevoie maniheistă de-a împărți lumea între buni și răi. „I-am zis-o.” „I-am tras-o.” „Sunt cineva”, își spune eroul tastaturii.

Rețelele sociale exploatează pofta de-a fi văzut, setea de notorietate — dar nu printr-o genială argumentație, ci doar prin gălăgie și imprecații. E faima produsă, preț de câteva secunde, în ochii mulțimilor vesele și ignorante.

M-am întrebat: de ce, totuși, cineva care nu și-a întâlnit niciodată semenul simte nevoia să-l reducă la o hidoasă caricatură? Și chiar mai adânc: ce-am făcut eu pentru ca figura monstruoasă a dușmanului ireductibil să pară credibilă-n dreptul meu?

O întâmplare adevărată

Acum câțiva ani, după o emisiune, un tânăr mi-a scris un mesaj personal. Era supărat. Îmi spunea că l-am dezamăgit prin vehemența unei intervenții la televizor. Devenisem, ca soldat al Opoziției, exact ceea ce criticasem eu însumi la reprezentanții Puterii.

Mi-a luat o săptămână să-i răspund. Când am făcut-o, i-am trimis trei recenzii la niște cărți scrise de mine-n tinerețe și un paragraf despre câte școli faimoase am absolvit.

Voiam să înving, nu să conving.

Când interlocutorul meu dorea să fie auzit, eu i-am oferit o listă cu diplome-n străinătate. Am realizat, întru târziu, că greșisem. Da, atunci când suntem răniți, prima noastră reacție e să punem trofeele pe masă. Să scoatem de la naftalină adeverințe și scrisori de recomandare. Naiv, crezi că adversarul va cădea pe spate.

Doar că nu titlurile te fac om, ci altceva: disponibilitatea de-a învăța mereu din propriile greșeli. Competența, singură, hrănește vanitatea. Pentru a fi iubit, nu doar temut, e bine să te faci și vulnerabil.

Asta nu înseamnă că dezbaterea trebuie să fie înlocuită cu linșajul. Argumentul logic nu poate fi nicicând substituit de eticheta expeditivă. Dacă vom purcede pe acest drum, vom comite un ritual colectiv de sinucidere intelectuală.

O lecție din copilărie

Bunicul meu, Gheorghe, era un țăran din Zărand, nu departe de Munții Apuseni. Rămas orfan la doisprezece ani, a muncit toată viața pământul pe care, întru târziu, comuniștii i l-au luat fără drept de apel.

Avea cărți în casă, dar nu era un savant. Ținea Biblia deschisă pe noptieră, însă n-o citea pentru a ține cursuri de teologie. El parcurgea slovele Scripturii cu dragostea soldatului care citește-n anii grei ai cătăniei misivele iubitei sale de la mari depărtări: rar, încet, cu buzele mișcate.

Duminică de duminică, bunicul ne lua de mână și ne ducea la biserică pentru a citi Apostolul la Sfânta Liturghie. El însuși cânta la vioară și la strană. Când murea cineva în sat, bunicul Gheorghe strângea corul bărbătesc și prohodeau răposatul până seara târziu.

Nu l-am auzit niciodată vorbind de rău pe cineva. Nici măcar pe securiști.

Odată l-am întrebat: „Bunicule, cum poți să nu-i urăști, după ce ți-au luat totul?” S-a uitat la mine — avea ochii aceia albaștri, spălați de soare — și mi-a spus: „Urăsc fapta lor, dar pe oameni nu-i urăsc. Căci dacă-i urăști pe oamenii mincinoși sau hoți, ajungi ca ei.”

Un adevăr veșnic rostit într-o singură propoziție. Să ieși din logica țapului ispășitor. Să asculți și opinia celuilalt. Iată o lecție de umanitate, uitată azi, în malaxorul demenței digitale.

Ce am învățat la Londra?

La King’s College, în primul an de doctorat, am avut un seminar cu profesorul Oliver Davies. Scrisesem despre Părinții Deșertului și mă simțeam mândru de coerența primului capitol al tezei. Era o lucrare elegantă, sistematică, presărată cu subtilități filozofice. Așezam trimiterile la Hegel, Heidegger sau Husserl ca niște bijuterii în vitrină. Citeam de pe foi, cu vocea solemnă a unui tânăr intelectual care-și declamă prețios erudiția.

După ce am terminat, Oliver n-a scos un cuvânt.

Tăcerea unui profesor britanic e un lucru teribil.

Apoi a spus: „Mihail, asta e o teză foarte inteligentă. Dar nu e încă adevărată.”

Eram uimit. „Cum așa?” „Ai construit un edificiu perfect. Problema e că Părinții Deșertului nu erau interesați de sisteme. Ei căutau să înfrângă frica, foamea și moartea. Întoarce-te la Părinți, ascultă-le mesajul și rescrie textul.”

Am plecat câteva săptămâni la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex, unde am petrecut o vară întreagă printre călugări și pelerini. Capitolul central al tezei l-am rescris de la capăt și am primit Premiul Colin Gunton pentru teologie.

Nu știu dacă m-am bucurat mai mult pentru recunoașterea scolastică sau pentru descoperirea unui adevăr: poți construi un construct explicativ coerent, ratând totodată misterul la care pretindeai că te raportezi.

Inteligența te duce până la poarta adevărului. Dar smerenia deschide tainele nevăzute ale sufletului omenesc. Acolo am înțeles că iubirea lui Hristos nu e o teză susținută prin silogisme. Inima are răspunsuri la care mintea nu ajunge decât printr-un act de plecăciune și reverență.

O amintire de pe malul râului Potomac

În 2009, eram cercetător la Woodrow Wilson Center, într-un proiect despre rezistența anticomunistă în Gulag. Vedeam oameni veseli alergând prin parcuri în pantofi de sport. Înăuntrul clădirii, eu citeam mărturii ale unor deținuți bătuți până la moarte, povestiri despre preoți îngropați de vii. Există o rușine foarte precisă în a citi despre tortură și a ști că te-ai ghiftuit.

Într-o noapte am scris un text despre iertare. Nu pentru o revistă, ci pentru mine. Și-n textul acela am descoperit ceva care m-a îngrozit mai mult decât mărturiile: că cei mai puternici dintre supraviețuitori nu erau cei care urâseră cel mai tare. Erau cei care reușiseră să nu răspundă la rău cu rău. Nu uitând, ci înecând resentimentul în ceva mai adânc decât propria durere.

Iertarea nu înseamnă că răul nu contează. Când ierți, refuzi să lași călăul să-ți definească viața. Bunicul Gheorghe mi-a spus asta într-o singură propoziție. La Washington DC, am avut nevoie de mii de pagini scanate pentru a ajunge la aceeași concluzie.

Ce spune ura despre noi toți?

De ce atâta violență verbală? Răspunsul oficial pe care l-am dat ani de zile a fost simplu: fiindcă stânga radicală e intolerantă, fiindcă progresiștii vor să îngroape vocile dizidente. Știm prea bine: există o agendă ascunsă, o cenzură ideologică, un dispreț organizat împotriva celor care apără familia, credința, națiunea. În plin război cultural (sau electoral), se pun în mișcare mecanisme de anihilare politică, marginalizare socială, distrugere a reputației profesionale.

Dar dacă mă opresc aici, risc înșelarea. Ura care mocnește pe micile ecrane nu e o simplă furie. E ceva mai vechi și mai răsucit: o neputință structurală, despre Max Scheler a scris pagini memorabile. Nu e ipocrizie banală, ci o falsificare a percepției valorilor înalte. Unchiul Scar și Regele Simba. Salieri versus Mozart. Invidia egalitară, compasiunea mimată, indignarea perpetuă — toate aceste virtuți contrafăcute se nasc din incapacitatea de-a spune „da” aristocrației spiritului.

Ca orice virus patogen, resentimentul social se reproduce într-un mediu propice. Lumea digitală e noua agora, unde oameni fără chip și fără nicio răspundere aleg să rostească cele mai enorme neadevăruri. De ce? Pentru că nu sunt obligați să-și asume consecințele.

Søren Kierkegaard observa foarte bine efectul de nivelare pe care „opinia publică” îl provoacă într-un context unde chiar „nimeni” nu poate fi tras la răspundere. Așa se întâmplă că orice individ mediocru, dar vocal, poate anihila vocea timidă a unui gladiator proaspăt venit în arenă.

Mediul online tranzacționează păreri cu aceeași ușurință cu care acțiunile unor companii se cumpără și se vând la bursă, sub domnia iraționalității. În loc de convingeri asumate, oamenii „au” opinii schimbătoare, supuse unei logici uniforme.

Orice comunitate aflată într-un moment de criză are nevoie de un țap ispășitor: o țintă prin care să se descarce frustrarea colectivă. Vinovatul e cel care identifică și formulează problema. Profetul ajunge să fie mai enervant decât dezastrul descris într-o analiză nemiloasă.

N-aș vrea să spun că doar Stânga progresistă păcătuiește prin excese retorice. Conservatorii au vexat, la rândul lor, sensibilități grațioase: femei sătule să fie tratate drept anexe ale bărbaților. Tineri obosiți să-și vadă camarazii trimiși prin războaie. Vârstnici pioși, însă dezamăgiți să descopere într-o biserică vreun preot sau pastor corupt și materialist.

Progresistul vede într-un conservator asumat un potențial fascist. Conservatorul privește către un liberal sadea ca spre un potențial nihilist. Din această reciprocă oglindire suspicioasă rezultă frica de comunicare și oroarea în fața consensului. Ura mimetică produce întâlnirea mereu ratată cu Celălalt.

Unde am greșit eu?

Fiecare om e mai calificat să vorbească despre propriile păcate decât despre propriile virtuți. Am să fac această confesiune: viața publică te schimbă. Poți pleca la drum cu idealuri pe care, treptat, chiar fără să vrei, începi să le uiți.

Uneori confunzi arena cu altarul. Alteori predici virtuți pe care-n secret omiți să le întrupezi. Mai greșim atunci când luăm în serios pe cei care ne batjocoresc și îi ignorăm pe cei care ne iubesc.

Știu c-am produs respingere și antipatie atunci când am folosit un ton arogant sau sarcastic. Știu c-am făcut mișcări politice bruște, fără să comunic raționamentul intim din spatele deciziei. Am lăsat impresia că un conservator e mai ales insul care-și etalează nonșalant erudiția și dexteritatea bibliografică. Pe acest criteriu, fariseii ar fi trebuit să fie lăudați de Iisus. Și, totuși, Mântuitorul i-a mustrat…

Chiar dacă am căutat să fiu consecvent cu principiile învățate de la Mihai Eminescu, Iuliu Maniu sau Vasile Goldiș, am intrat prea ușor și am ieșit prea târziu din partide-sistem, disprețuite azi de români. N-am arătat aceeași statornicie atunci când, în numele eficienței, am testat mai multe vehicule politice.

Când schimbi prea des adresa din buletin, vecinii încep să creadă că fugi de plata chiriei.

Cine-mi citește însă cu severitate, dar și bună credință, toate cărțile și articolele scrise-n trei sau patru limbi străine, va găsi un fir roșu neîntrerupt — isonul unei pledoarii sincere pentru valorile perene ale Europei creștine.

Știu că stilul este omul. Cred că mesajul, oricât de șlefuit, trebuie transmis pe-o tonalitate care să exprime deplin bucuria și blândețea, nicidecum apăsarea și frustrarea.

Ce lăsăm în urmă?

Sunt tată și când îți ții copilul în brațe, înțelegi brusc că viitorul nu e o abstracție. Un lucru mă apasă la finalul fiecărei săptămâni: sunt adeseori plecat la evenimente culturale sau politice-n țară și lipsesc prea mult de acasă.

Când revin în sânul familiei după o dezbatere televizată sau după o lansare de carte, privesc spre ei și mă întreb: ce le las drept moștenire? Nu la bani mă gândesc și nici la vreo casă.

Țara unde s-a murit pentru libertate își pierde fiii. Satele au îmbătrânit. Cine gândește altfel decât spune birocrația de la Bruxelles e automat demonizat.

Eu vreau să le las copiilor mei altceva. Nu doar o bibliotecă, ci proba unor lupte spirituale și evidența faptelor concrete — și a unor instituții publice — așezate la temelia identității noastre naționale.

Câteodată, seara, atunci când cel mic adoarme, îi pun mâna pe frunte și mă rog pentru lumea în care va trăi el ca adult. Și-n rugăciunea făcută la ceas de noapte, toate calomniile dispar ca fumul. Rămâne doar raportul de iubire dintre un tată nevrednic și un copil inocent, pentru care abandonarea luptei ar fi un act de trădare.

Ce-i de făcut? Și o invitație…

Pentru cei care mă urmăresc de ani de zile am un mesaj simplu: nu părăsesc reduta, deși mă simt mai chemat ca oricând să-mi înfrâng propriile limitări și neputințe.

A fi conservator, a fi credincios, a fi patriot înseamnă, înainte de toate, să sorbi zilnic din ciuturi de lumină.

A protesta e insuficient. A căuta dreptatea în detrimentul păcii e, iarăși, o greșeală. Iată de ce propun să ieșim din logica contabilității. Resentimentul își cere dreptatea lui — un bilanț în care fiecare rană primește un preț și fiecare ofensă o despăgubire.

Dar ieșirea din spirala urii nu e o tranzacție, ci un salt. Nu se face colectivist, într-o atmosferă dominată de tribalism, ci într-un spațiu dedicat singurătății: într-o relație nemijlocită cu adevărul care depășește publicul, depășește partidul, depășește algoritmul.

Iar pe cei care mă critică, îi invit la o cafea. Chiar la podcastul meu intitulat Vocea Libertății. Poate veți descoperi că nu sunt monstrul din capul vostru. Poate voi afla și eu că adversarii mei de azi sunt capabili să identifice nu doar greșeli, ci și soluții.

În loc de încheiere

În 21 decembrie 1989, când aveam unsprezece ani, am auzit TAB-urile Armatei Române trecând prin fața casei. Tatăl meu era în Piața Sfatului din Arad, printre mii de oameni care au strigat: „Libertate”. Eram copil și știam că mi-era teamă.

La aproape patruzeci de ani distanță, am înțeles că libertatea cuvântului înseamnă mai mult decât exercițiul nonșalant al flecărelii.

A fi liber presupune să porți zilnic responsabilitatea rostirii adevărului, oricât de incomod ar fi. Să asculți atunci când nu-ți convine. Să ierți când ai dreptate să urăști.

Dar mai ales — și asta am învățat-o cel mai târziu — să poți râde de tine însuți.

N-am vrut să conving, nici să înving, făcând această pledoarie. Mi-am propus doar să țin o ușă deschisă în pragul unei fortărețe.

Mihai Neamțu

Duminica Sf. Ioan Scărarul, Postul Mare

22 martie 2026