Conservatorismul național: prieteni și dușmani

George Soros și simulacrul Dreptei românești

Era o seară de martie în 2017 când, într-un aeroport aglomerat din New York, m-am trezit umbrit de silueta unui europarlamentar român – persoană publică recunoscută la Bruxelles pentru „lupta anticorupție” și integritate. 

Ne-am salutat cordial și, cu zâmbetul pe buze, am întrebat-o pe Monica Macovei: „Cu ce drumuri prin America?”

Răspunsul a venit prompt: „Sunt aici la invitația lui George.” Surprins de nonșalanța replicii, am ținut să verific: „George Soros?” 

„Da, am fost chemată să discutăm despre protestele din România.” Interesant, mi-am spus: un tehnocrat și un plutocrat dezbat mișcările de stradă. Doar atât? Niciun om inteligent nu traversează oceanul doar pentru niște povești la cafea. Dialogurile între politicieni și miliardari sunt rareori triviale și foarte adesea strategice. 

„Și tu, Mihai? Ce vânt te aduce pe-aici?”, m-a întrebat Monica. „Păi… briza libertății”, i-am spus rapid, cu aluzie la înfrângerea lui Hilary Clinton.

Discuția noastră n-a durat prea mult, căci eu — umil pasager cu bilet „economy” — n-aveam acces la „Business Lounge”. Ne-am despărțit civilizat, dar melancolic. 

Mi-a fost evidentă, atunci, diferența dintre un antreprenor onest, deci limitat în resurse, și reprezentanții „elitei” globaliste, răsfățați cu nesfârșite granturi, stipendii sau funcții în instituții sau organisme transnaționale.

Îmi plătisem singur din propriul buzunar biletul transatlantic, în timp ce europarlamentarul nostru (remunerat din taxele românilor trimise la bugetul comun al Uniunii Europene) se prezenta euforic și obedient la întâlnirea cu finanțatorul Stângii progresiste de pe întreg mapamondul… 

Eu vizitam părți importante din America suburbiilor republicane, la invitația unor biserici și familii de creștini harnici și patrioți, în timp ce oficialul român primea lumină de la un miliardar atașat de Black Lives Matter & Antifa.  

Ulterior, am aflat „pe surse” că Monica Macovei a participat și la ultima nuntă privată a lui George Soros, întrupând cu eleganță principiul sacrosanct al separației între politică și bani. Câtă distanță între un fost procuror al Republicii socialiste și un magnat anchetat pentru fraude financiare! Am înțeles atunci că despărțirea noastră din „LaGuardia” era definitivă.

În ceea ce mă privește, magnatul Soros nu face parte din norod, ci din tagma jefuitorilor. El este orice, dar nu salvator al națiunii române sau vreun apărător al civilizației creștine.

Personaj amoral, arghirofil și lipsit de scrupule, celebrul mecena din New York a finanțat prin zeci de ONG-uri și fundații programe educaționale și acțiuni de stradă radicale și distructive. 

Am relatat incidentul de mai sus unui amic din cercul conservatorilor noștri dilematici. Critic furibund al președintelui Donald Trump, prietenul mi-a spus că e dreptul oricui să se vadă cu oricine. „De acord”, i-am zis, „dar nu pretinzând că reprezinți Dreapta la București, pentru ca o dată ajuns la New York să plescăi și să mesteci vorbele Stângii.” 

Nu poți combate corupția la Bruxelles, fiind sluga contorsionistă a unui speculant condamnat în 2002 de justiția franceză pentru tranzacționarea a 95.000 de acțiuni ale companiei Société Générale pe baza unor informații care nu se aflau în domeniul public.

Speculațiile financiare ale lui George Soros au sărăcit milioane de oameni, din Malayesia și Thailanda până în Franța sau Anglia. 

Cu banii câștigați prin metode uneori legitime, alteori suspecte, filantropul Stângii americane i-a susținut fanatic pe Barack Obama și Hillary Clinton, dar și pe alți lideri rasiști precum Rev. Jeremiah A. Wright. Soros este și-n spatele unor organizații odioase precum Planned Parenthood (implicată în vânzarea de organe a unor copii avortați).

Visceral opus tradiției iudeo-creștine, George Soros a pledat pentru legalizarea consumului de marijuana, finanțând acțiuni subversive, inspirate din manualul de luptă al agitatorului Saul Alinsky.

Sub administrația Obama, USAID a oferit milioane de dolari organizațiilor progresiste din Macedonia. Beneficiarii? Oamenii fostului Partid Comunist (numit astăzi Uniunea Democratică Socială). Ali Ahmeti, politician albanez de extracție leninistă, s-a bucurat de simpatia unor ONG-uri alimentate cu banii Open Society. Cui prodest?

Să fi avut vreo legătură destabilizarea guvernului conservator al unei țări din Balcani cu rolul jucat de Macedonia pe culoarul refugiaților plecați dinspre Siria către Germania?

O situație identică a fost notată și-n Albania, unde fondurile guvernului federal american au fost sifonate de ONG-uri stângiste.

Și-n România, organizații precum GDS, Freedom House sau Centrul pentru Resurse Juridice au căutat să redefinească Dreapta, atacând ideea națională și cerând partidelor istorice ale democrației interbelice (PNȚ sau PNL) să renunțe la orice componentă creștină sau conservatoare.

Așa am ajuns ca printre doctrinarii Dreptei românești să apară foști ideologi comuniști, de la Alin Teodorescu până la Vladimir Tismăneanu (care înfiera NATO, prin 1981, drept dușman al blocului sovietic)…

Contaminarea Dreptei românești cu vulgata societății deschise a condus la diluarea creștinismului și la condamnarea conservatorismului drept extremism.

După cum rața și vulturul au fiecare aripi și contemplă — uneori — văzduhul, dar fără să respire vreodată același aer curat al înălțimilor, insul liberal-progresist poate fi oricând apostolul societății deschise, fără să revendice — precum sfinții — atributul catolicității Bisericii.

Progresistul aplaudă imperialismul cultural și omniprezența duhului lumesc („sfera seculară” sau „principiul laicității”), în timp ce credinciosul celebrează ubicuitatea Duhului Sfânt, așadar reperul transcendent și ancora sigură a universalității trupului lui Hristos.

De aproape două mii de ani, creștinismul e, simultan, local și universal, cultivând lectura profetică a prezentului în dialog cu memoria începuturilor apostolice. Globalismul, în schimb, urăște rădăcinile oricărei tradiții istorice și reziliența culturilor ancestrale, pre-moderne.

Cine oferă credinciosului busola discernământului spiritual? Comunitatea numită parohie. Adunarea vie a credincioșilor fixează, indiferent de epocă, acele standarde etice înalte pe care găinile marxismului le consideră depășite, irelevante sau antipatice. Iată de ce confuzia dintre globalism și creștinism reprezintă una dintre gravele erezii teologice ale epocii noastre.

Sub presiunea Stângii, însă, toate conceptele teologico-politice primesc, la noi, o definiție gumilastică.

În spațiul american, conservatorii autentici sunt cetățenii puternici și liberi care, în locul vocabularului cosmopolit, preferă verbul direct și substantivul neaoș.

De aici și succesul președintelui Ronald Reagan, actorul fără mască, omul providențial care a câștigat două mandate consecutive la Casa Albă. Cum? Folosind cu inimă largă și bună credință cuvinte precum Dumnezeu, libertate, responsabilitate, patrie, memorie, istorie, credință, antreprenoriat, taxe mici, familii puternice, mama și copilul. Sunt termeni care rareori s-au auzit prin Parlamentul european…

Photo by Library of Congress on Unsplash

După ani de stagnare economică și degradare a vieții sociale din America, mișcarea „Tea Party” a înfruntat atitudinea non-combat a conservatorismului RINO (Republicans In Name Only) printr-o retorică inteligentă și asertivă, cerând întoarcerea politicienilor cu fața către popor.

Populiștii reclamă, pe bună dreptate, suveranitatea națională în raport cu anumite instituții bancare, corporații transnaționale ori structuri de guvernanță globală (cum ar fi ONU sau OMS). Filozofic vorbind, legitimitatea politică vine doar de la popor: no taxation without representation. Așa s-a născut nu doar revoluția din 1776, ci și fenomenul Trump.

De ce era nevoie de-o sinteză între conservatorism și populism? E simplu.

Pentru că dreapta crede în subsidiaritate, nu în centralism; aplaudă inițiativa privată, iar nu birocrația; cultivă decența și virtutea personală, nu „valorile europene” teoretice, vagi sau abstracte.

A fi conservator înseamnă nu doar să porți cu eleganță fracul și papionul, ci să duci pe umeri poverile și năpasta poporului din care faci parte. Să cauți să ușurezi datoria publică, să reduci facturile usturătoare și să crești veniturile familiei, limitând împrumuturile Statului făcute în numele celor nenăscuți încă.

A fi conservator înseamnă să iubești ordinea, nu anarhia; meritul individual, nu discriminarea pozitivă. Să aperi granițele, nu să dizolvi hotarele; să protejezi demnitatea persoanei umane (care e liberă să refuze un tratament medical), iar nu profitul marilor corporații; să reprezinți națiunea întreagă, nu agenda unui grup obscur de interese; să promovezi încrederea între oameni, iar nu suspiciunea, turnătoria sau religia fricii.

Există, desigur, și specia conservatorului închipuit. Vorbesc aici despre insul mereu acomodant, care-și admiră propria-i „aristocrație” spirituală într-un dispreț absolut față de slăbiciunile poporului incult, redus eventual la statutul unei simple gloate.

Estetismul, însă, ratează saltul către judecata etică, așadar discuția despre ce este bine și ce este rău. Pentru un estet, contează cine spune un lucru, nu dacă acel lucru rostit este și adevărat.

Mimoza intelectuală forțează ruptura dintre conservatori și populiști, uitând nu doar lecția unui roman ca Tiberius Gracchus, ci și, mai aproape de noi, vorbele ardeleanului Simion Bărnuțiu: „cine stă departe de popor rătăcește.” 

Și ce îi învață poporul pe cărturari și farisei? Că pomul se judecă după roade, așa cum valoarea unui lider politic se cântărește după capacitatea de-a livra, într-un context nefavorabil, victoria electorală.

Când ambalajul unui microfon e șifonat, e bine să n-arunci produsul dacă nu i-ai făcut verificarea tehnică. Tensiunea între esență și aparență descrie viața însăși.

Vorba cântecului: „mai bine haimana, decât trădător; mai bine golan, decât dictator; mai bine populist, decât progresist; mai bine mort, decât comunist!”

Sigur, poporul român nu l-a citit pe Edmund Burke, asta și pentru că școlile noastre au trecut brusc de la Biblia veselă a exegeților marxiști către manualele identității de gen; de la înfierarea chiaburilor la marșurile curcubeu.

În ultimele trei decenii, ambasada SUA din București n-a finanțat deloc traducerea operei lui Russell Kirk, William F. Buckley sau Thomas Sowell. Nu educația, ci propaganda LGBTQ a fost prioritatea Departamentului de Stat sub orice administrație democrată.

Așa ne-am pomenit cu Dreapta apatridă, pentru care noțiunile eminesciene de organicitate, formă și fond sunt complet perimate. Ni s-a indus, în plus, complexul de inferioritate care ne șoptește zilnic că suntem un popor de mâna a doua (Lucian Boia: De ce e România altfel?), bântuit de xenofobie (deși avem un președinte neamț), măcinat de superstiție și prostie.

Conservatorul de salon detestă popularitatea lui Trump, dar privește îngăduitor acțiunile lui Soros. El disprețuiește 74 milioane de americani, pe care-i consideră deplorabili, dar găsește cuvinte de laudă pentru politicienii dâmbovițeni ajunși după gratii. El consideră unionismul o cauză pierdută, visând ca politica externă de la București să fie dictată de Statele Unite ale Europei...

Cozeur mimetic, cu ego dilatat și referințe diletante, narcisist gălăgios și lipsit de operă, el uită valoarea pragmatică a comerțului și nesocotește politicile economice care susțin într-un sens palpabil nu doar moneda națională, ci și micile afaceri, proprietatea privată și pacea socială.

Ce i-aș spune unui avocat al conservatorismului leșinat?

Dacă ai cunoaște drama copiilor rămași singuri acasă, atunci n-ai putea idealiza dezindustrializarea României și marele exod al populației tinere către Occident. 

Dacă ți-ai îndrăgi compatrioții, n-ai ironiza slăbiciunea capitalului autohton în fața copleșitoarei și nedreptei competiții globale.

În plus, politicile energetice ale ideologilor Europei federale sărăcesc astăzi clasa de mijloc și sunt, fără nicio exagerare, criminale.

Dacă îți iubești țara, nu poți accepta orice inginerie socială și nici strămutarea de populații extra-europene pe bătrânul continent. Hristos ne-a poruncit să ne iubim aproapele, nu departele.

Solidaritatea se manifestă în cercuri concentrice, propagând în imediata proximitate o undă luminoasă care poate ajunge, de la om la om, până către marginile pământului. 

Conservatorismul național manifestă o sinceră dorință de păstrare și primenire a moravurilor poporului, a culturii locale și a instituțiilor tradiționale care, de-a lungul timpului, au rămas în picioare, sfidând furtuna oricărei revoluții moderne, de la mișcarea iacobină până la insurecția bolșevică ori emanciparea sexuală din 1968.  

Prefer oricând smerenia unui antreprenor sau umilința omului gospodar care-și lucrează  pământul, în locul aroganței manifestată de experții lipsiți de spirit sau legitimitate.

Aplaud mai curând un tată responsabil, care-și hrănește familia și care-și educă odrasla prin sport și învățătură, decât un moralist însingurat, cinic și mizantrop. 

Confiscarea religiei în numele tribalismului șovin este o erezie, dar și dizolvarea identităților naționale reprezintă un pericol real.

Da, filetismul a reprezentat o formă de colonialism religios la adresa unor minorități etnice. La sfârșitul veacului XIX, Ortodoxia greacă dorea să anuleze identitatea sârbească, bulgărească sau românească a creștinilor din Balcani. Nu doar prin argumentul teologic al catholicității Ortodoxiei, ci și prin pastorația Patriarhiilor instituite la nivel național s-a putut combate tribalismul.

Recursul la universalitate nu face din creștinism o gnoză anistorică, vreo filozofie idealistă de tip neokantian, și nicio religie a umanității (pentru care omul este măsura tuturor lucrurilor). Nicidecum.

Creștinismul viu se manifestă prin comunitățile locale, sacramentele fiind accesibile într-o viață de parohie. În plus, bărbatul credincios poartă straiele culturii în care s-a născut: pe vremuri purta ițari, astăzi se îmbracă-n blugi sau pantaloni de stofă. 

Când ne rugăm, n-avem nevoie de traducători acreditați de Comisia Europeană. De ce? Pentru că folosim limba maternă și pentru că întreaga noastră închinare antrenează un limbaj artistic bimilenar cu amprentă locală: muzică, arhitectură, pictură.

A fi conservator înseamnă să-ți iubești neamul, să te reproduci, să-i perpetuezi numele și faima. A fi conservator înseamnă să admiri familiile închegate și să deplângi avortul, adulterul sau divorțul.

Dreapta critică normalizarea pornografiei, plaga alcoolismului, consumul drogurilor de orice fel și proliferararea noii dezordini amoroase.

Conservatorismul național se opune pervertirii sexuale sau molestării copiilor prin propaganda transgender.

Dreapta înseamnă respect pentru legile naturii, în răspăr cu orice propagandă sau ideologie mincinoasă. 

Conservatorii nu cauționează tirania, terorismul sau șovinismul, imperialismul, feudalismul sau cezarismul.

Regimul constituțional al separației puterilor rămâne singura formulă genială de protecție a libertăților individuale, chiar și-n perioada epidemiilor virale.

În contra colectivismului gregar, în contra relativismului moral, în contra nihilismului metafizic, Dreapta conservatoare luptă pentru drepturile naturale, protejează ordinea morală eternă și apără frumusețea creației bunului Dumnezeu.